Vlad Mixich - Copilăria sub dictatura lui NU

Pentru un copil, un balon poate deveni una dintre cele mai mirabile întâmplări ale zilei. Eu îmi aduc aminte de prima întâlnire cu o astfel de jucărie la fel de limpede ca de rochia înflorată a primei mele iubiri. Probabil că nu sunt singurul. Credeam şi eu, ca mulţi alţi copii, că adulţii cei mai fericiţi din lume sunt vânzătorul de îngheţată şi cel de baloane. Măsură adevărată a unei lumi care trăia o mirare mult mai fericită decât certitudinea din universul adulţilor.
Peste ani mulţi, când certitudinile luaseră locul mirărilor, hălăduiam printr-un oraş scandinav la ceas de seară. Magazinele toate îşi închiseseră uşile, chiar şi cofetarii plecaseră la plimbare. Unul singur continua să-şi servească clienţii. Pe firmă era scris: „ballong“. Aveam 23 de ani şi stăteam pentru prima dată în viaţă în faţa unei „balonerii“. Înăuntru, doi clienţi aflaţi la vârsta primelor descoperiri se distrau nebuneşte spărgând baloane roşii, verzi şi albastre. Şi ce mai hohote şi hlizeli, şi ce mai dinţi albi şi dinţi lipsă dezveleau zâmbetele lor. Părinţii îi priveau liniştiţi din acel prag al fericirii care despărţea nu doar strada de lăcaşul strâmt al „baloneriei“, ci şi maturitatea de copilărie. Spectacolul era minunat, dar, spre uimirea mea, se prelungea nestingherit. După ce copiii au obosit, părinţii au plătit cele câteva zeci de baloane sparte şi, îmbrăţişându-se fericiţi, au plecat mai departe. Nici o mustrare, nici un arătător ridicat ameninţător şi nici măcar o încruntare bună să mascheze iubirea de părinte.
E o observaţie simplă şi nicidecum originală că, în locurile de joacă ale copiilor români, răsună frecvent cuvintele părinteşti: „Nu, Dănuţ!“, „Nu pune mâna, Ioana!“, „Nu-i voie, Maria!“. Sau în tren, când copilul vecin de compartiment se urcă de-a buşilea pe tine, apare imediat scuza unui părinte jenat, iar apoi mustrarea: „Nu e frumos, Paul, domnul e ocupat“. Tot în România de astăzi, de baloane se ocupă firme specializate în „party management“, iar puştimea crede că omul cel mai fericit din lume e domnişoara care împarte baloane gratuite cu un M galben pe ele.
„Balonerii“ se găsesc însă în orice orăşel german sau scandinav mai răsărit. Pe acolo, copiii urlă nestingheriţi, merg în patru labe prin metrou, se caţără pe tejgheaua vânzătorilor şi, cu toate astea, nu se aude nici un „NU“ din gura părinţilor. O generaţie de părinţi care, spre deosebire de omologii lor estici, sunt copiii imberbilor revoluţionari ai anilor ’60. Acei revoluţionari vestici care ascultau muzică rock doar de dragul noutăţii şi făceau revoluţie doar de dragul revoluţiei, în timp ce în est revoluţia aducea tancuri, iar rock-ul, exmatriculări. Părinţii copiilor români de astăzi au crescut într-o eră a restricţiilor şi precauţiilor. Fanteziile celor din est erau drepturi în lumea tinerilor din vest, o lume care îşi afirma emanciparea prin adoptarea unui stil lejer, dezinhibat, de cele mai multe ori chiar libertin. Pentru cei formaţi într-un astfel de univers, interdicţia îşi are rostul doar în situaţii cu adevărat grave, iar năzbâtia la vârsta copilăriei nu e alarmantă. Pentru cei educaţi în estul pentru care gumele Turbo valorau cât o comoară, interdicţia vine din reflex, iar precauţia s-a supt la ţâţă odată cu laptele matern.
Există mai multe „balonerii“ în vestul european decât în est. Copilăria lor e mai copilăroasă decât a noastră. Asta nu înseamnă neapărat că e şi mai fericită. Dar poate că ea formează un viitor adult mai puţin cramponat în certitudini.

Vlad Mixich este medic și ziarist. Colaborator la Hotnews.ro și Deutsche Welle. A publicat în Esquire, Dilema, Adevărul literar.

MIXICH.RO