Memoria mea rugineşte încet şi e bine. Încă e bine. Nu-mi pasă de amintirile altora, nu depind de ele, iar, la cîte doctorii înghit în fiecare zi, sînt scutit măcar de lecitină. De la ploaia rece, care nici nu stă, nici nu se înteţeşte, genunchii mă dor surd, parcă vor să-mi arate cum e soarta lucrurilor ruginite în întregime. Curios sau nu, mai degrabă nu, fagii desfrunziţi din faţa ferestrei par în înţelegere deplină cu genunchii mei. Sînt blegiţi şi uzi, nu foşnesc, i-a ajuns şi pe ei bătrîneţea. Noroc că soba e caldă, doar ţin în viaţă un foc ameţit, cu lemne verzi, ca pentru sfîrşitul lui noiembrie. Şi scriu, ce să fac, scriu, fără să mai folosesc alifia, fără să iau a patra pastilă şi fără să las baltă bombardamentul american. Mă gîndesc la prăpădul căzut peste Bucureşti, atît, mai ales că am ceaşca şi ibricul de ceai alături. Ceaiul meu preferat. De cimbrişor. Neîndulcit.
De atunci, cel mai clar ţin minte întunericul, unul palid şi prăfos, înmuiat de dîre de lumină, şase, cîte găuri de aerisire fuseseră date în capac. Stăteam chircit acolo, pe-o parte, după ce refuzasem să fiu aşezat pe spate, ca să nu semăn cu unchiul Paul, iarna, lungit în coşciug. Valiza tremura la fiecare bubuitură, părea un butoi dogit, rostogolit pe bolovani, iar eu vedeam cimitirul alb, groapa săpată ca la carte, maldărul de pămînt ridicat pe zăpadă, sutanele preoţilor şi hainele negre ale tuturor, florile şi sicriul lăcuit, ţurţurii agăţaţi de braţul unui înger bucălat, din piatră. Nu reuşeam să mă mişc şi, după un timp, m-am întrebat dacă mai respir. Cum nu-mi era clar dacă aerul intră sau nu în pieptul meu, am bănuit că moartea nu doare deloc şi vine aşa, ca o ceaţă pufoasă, în care te pierzi uşor. M-am ciupit de cot, tare, foarte tare, m-a usturat al naibii şi, tocmai cînd podeaua se zgîlţîia mai rău ca înainte, am fost sigur că trăiesc. Mama era lîngă mine, nu în geamantan, nici n-ar fi încăput înăuntru, se întinsese alături, sub pat, cu o plapumă răsucită în jurul ei. Dacă plapuma făcută sul aducea cu o clătită uriaşă şi verde, mama, la mijloc, trebuie să fi arătat ca o dulceaţă de gutui. Aş fi dat orice să scot o mînă şi s-o ciupesc şi pe ea, dar era imposibil, aşa că am început s-o strig din tot pieptul, pînă mi-am dat seama că nu mă aud nici pe mine. După cum strigam şi mă clătinam în valiza de lemn, zic şi eu, nu ştiu, e posibil să fi strigat şi să mă fi clătinat la fel în burta maică-mi, cu două luni înainte să mă nasc, la cutremurul din ‘40.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu