Florin Bican - Bălării fără frontiere

Am aflat de existenţa Aparatului Mogoşoaia în armată, când ni s-a ordonat să citim nişte broşuri despre arme secrete. Un coleg l-a întrebat pe ofiţerul care ne prelucra materialul dacă la o adică, presupunând că am vrea să-i atacăm pe americani, am dispune şi noi de o armă cu care să putem veni de hac tunului lor cu laser. Drept răspuns, am fost informaţi confidenţial (broşura nu sufla un cuvânt despre această armă secretă) că frontierele ţării noastre sunt impenetrabile datorită Aparatului Mogoşoaia, de care, citez, nici pasărea cerului nu poate trece. Ofiţerul nu s-a lăsat înduplecat de insistenţele noastre sincere de a ne da amănunte despre minunatul aparat. Ne-a somat doar să avem răbdare până când îl vom vedea cu ochii noştri pe frontieră, unde urma să ajungem peste câteva luni. Personal l-am crezut pe ofiţer fără rezerve. În lunile care au urmat mi-am pus toată nădejdea în Aparatul Mogoşoaia. Progresele mele la pregătirea de luptă şi politică fiind, simţeam eu, mult sub standardul impus de ameninţarea hâdă a tunului cu laser, mă consolam cu gândul că şi dacă rămân soldat prost, Aparatul Mogoşoaia mă va proteja. Când în sfârşit am fost detaşat pe frontieră, m-am considerat norocos că aveam să-l văd cu ochii mei. Am cerut voie să văd Aparatul Mogoşoaia pe loc, dar mi s-a spus – de astă dată cu o invocaţie la adresa matricei genetice – să am răbdare până când voi fi trimis (invocaţia s-a repetat) în patrulă împreună cu un veteran al frontierei. Ziua cea mare a sosit, şi în cinstea întâlnirii cu Aparatul Mogoşoaia mi-am făcut bocancii mai ceva ca pentru o plecare-n permisie. Am ajuns pe frontiera propriu-zisă… Şenalul navigabil al Prutului se gudura prietenos la picioarele noastre. Ramul unduia şi el a prietenie. Pe partea rusească, pardon, sovietică, o mândreţe de gard electrificat de peste doi metri se-ntindea cât vedeai cu ochii. Aici semnele de prietenie cam încetau. Şi Aparatul Mogoşoaia?, am întrebat simţind un fior de panică alarmant. Acolo-n… (aluzie la matricea genetică), mi-a răspuns versatul meu însoţitor, indicându-mi în scârbă nişte bălării. Aha, tot noi mai deştepţi ca ruşii – am şi camuflat arma secretă, mi-am zis cu mândrie, apropiindu-mă reverenţios de camuflaj. În dosul bălăriilor însă - nimic care să aducă a tun cu laser, sau măcar a gard electrificat. Camuflajul era aşadar perfect. L-am rugat pe însoţitorul meu să mă dumirească. Deja iritat de ceea ce lui i se părea un interes bolnăvicios pentru Aparatul Mogoşoaia, şi-a orientat a lehamite vârful bocancului (nelustruit!) spre ceea ce eu luasem drept un al doilea camuflaj – o sârmă ruginită întinsă alene din ţăruş în ţăruş, cu unele secţiuni lipsă, care străpungea capacul semideschis al unor cutii de conserve ruginite umplute cu pietriş şi înşirate din loc în loc. Când am întrebat cum funcţionează, mi s-a explicat cu blândeţea rezervată pentru cei săraci cu duhul, că inamicul are obligaţia de a se poticni viguros de sârmă pentru a declanşa talăngile improvizate agăţate de ea. Iar la auzul semnalului intervenim noi şi tăbărâm pe inamic (bine-nţeles cu referiri copioase la matricea lui genetică astăzi şi mâine). Mi-am amintit atunci de pasărea cerului şi m-am gândit că bine instruită trebuie să mai fie pasărea inamică, pentru ca să se dea huţa pe Aparatul Mogoşoaia până-l alertează pe răcanul Bican ca să-i dea comanda Huşi! (în matricea ei genetică, desigur).

Florin Bican (născut la Bucureşti, în 1956) este scriitor, traducător și publicist; asistent la Universitatea Bucureşti. În Germania, a predat româna şi engleza la Augsburg şi München. A publicat volumul Cântice mârlănești (Humanitas, 2007).