Anne Köhler - Despre zbor şi fericire

(Tempelhofer Feld, Berlin)
Un copil stă în vârful colinei de la intrarea aerodromului. Îşi întinde braţele lateral, se balansează cu ochii întredeschişi pe rafalele de vânt legănându-se înainte şi înapoi, buzele încep să-i vibreze, se aude un zgomot de motor, copilul execută un triplu salt şi apoi încă unul şi deja decolează peste pajiştea de la poalele colinei, gata să păcălească gravitaţia. Trece în zbor pe deasupra primului copac, de acolo se înalţă peste un acoperiş şi, mai departe, peste întregul oraş. Turnul de televiziune, capătul lumii, lună însăşi – toate par a nu se mai deosebi prea mult între ele, iar a ajunge până la ele pare o joacă de copil. Flăcări de fericire joacă în contre-jour ca nişte aripi de argint sclipind în bătaia soarelui.
Poate că acesta a fost unul dintre cele mai plăcute sentimente cu care am plătit preţul maturităţii. Sentimentul că realitatea ne era complice, ajutându-ne să devenim uşori ca un fulg şi făcând posibil ceea ce ne doream de fiecare dată când vedeam cerul: să zburăm. De pe fostul aerodrom din Berlin nu mai decolează avioane. În schimb decolează tot felul de alte lucruri.
Aici cerul pare mai aproape decât în alte locuri – decât de pe cel mai înalt acoperiş din oraş. Chiar şi acum când cerul se întinde în toată densitatea lui cenuşie peste capetele noastre ca o spălăcită pătură cazonă, posibilităţile par nelimitate. Totul se află într-o stare de levitaţie. Nu se văd case, oprelişti – totul se estompează în spatele unei lumini incerte. Dincolo de ea începe spaţiul cosmic. Târâm în urma noastră o dâră de vapori condensaţi. Cerul e peste tot, zidurile au fost suspendate. În nici un alt loc din lume nu era o nevoie mai mare de un astfel de loc pentru a ne ajuta să realizăm că nu zidurile de piatră ci cele din capul nostru sunt cele mai masive.
Când stai pe aerodromul din Tempelhof, ai impresia că oraşul a căpătat o inimă nouă. O inimă mare, care stă larg deschisă. Mă întreb dacă locuitorii oraşului ar putea-o cuprinde, chiar şi aşezându-se toţi umăr la umăr în jurul ei. Acolo, unde domneşte liniştea, o poţi auzi cum bate, uşor de tot, sub asfaltul cald. Aici totul este posibil, iar acest copil care îşi desface larg braţele şi se învârte tot mai repede pe loc pare că e gata să se ridice din clipă-n clipă şi să-şi ia zborul.
(traducere Florin Bican)

Anne Köhler (născută în 1978) a devenit scriitoare studiind arhitectura, istoria artei și jurnalismul cultural și practicând profesii felurite, inclusiv cea de bucătar. Și-a adunat experiențele în volumul Nichts werden macht auch viel Arbeit (DuMont, 2010).