multumim, va asteptam la Port Cetate!

Felicitari castigatorilor concursului si va asteptam la tabara de creatie de la Port Cetate, intre 4 - 9 septembrie 2011. Tabara va fi dedicata in principal explorarii temei 'zidurilor' in fictiune. Programul e in curs de elaborare si va fi comunicat in cursul lunii august.

Elevi invitati (in ordine alfabetica):

Agatha Georgescu, Liceul Bilingv 'Miguel de Cervantes', Bucuresti
Andreea Voicu, Scoala nr. 3, Moreni, Dambovita
Bogdan Catalin Mereuta, Scoala Gimnaziala 40 'Iulia Hasdeu', Galati
Daniel Davidescu, Scoala 'Petru Rares', Harlau, Iasi
Eugen Dediu-Sandu, Scoala nr. 5 'Corneliu Popescu', Bucuresti
Ileana Zirra, Colegiul National 'George Cosbuc', Bucuresti
Ioana-Diana Mocioc, Scoala nr. 13 'Mircea cel Batran', Pitesti
Lucica Alexandra Nicolae, Colegiul Economic Viilor, Padureni, Giurgiu
Sorin George Marin, Scoala nr. 3, Moreni, Dambovita
Victor Stoica, Liceul Bilingv 'Miguel de Cervantes', Bucuresti

Multumim si pe curand!

Dinu Adam - Indigo 22

Privighetoarea-și împletește cuib
în scaieții de lîngă zidul
ce împrejmuiește livada.

Copiii sar zidul
în livada de portocali
și fug apoi,
cu lumina rotundă înghesuită în sîn,
agățîndu-și gîfîitul
în sîrma ghimpată

întretăiată, răsuflarea lor
peste puii din cuib,
pe care privighetoarea
îi învață cîntecul întîi,
apoi să zboare.

Dinu Adam (născut în 1953, la București) este poet, traducător, editor și ziarist. De profesie inginer constructor, a debutat în 1974 cu volumul Înaltele porți, urmat de Cîntec de leagăn (Eminescu, 1976). A făcut scenarii radiofonice și traduceri din poezia universală. Alături de Mircea Dinescu, a înființat Fundația pentru Poezie ”Mircea Dinescu” și Portul Cultural Cetate, precum și revistele de satiră politică Plai cu Boi și Aspirina Săracului.

Florin Bican - Bălării fără frontiere

Am aflat de existenţa Aparatului Mogoşoaia în armată, când ni s-a ordonat să citim nişte broşuri despre arme secrete. Un coleg l-a întrebat pe ofiţerul care ne prelucra materialul dacă la o adică, presupunând că am vrea să-i atacăm pe americani, am dispune şi noi de o armă cu care să putem veni de hac tunului lor cu laser. Drept răspuns, am fost informaţi confidenţial (broşura nu sufla un cuvânt despre această armă secretă) că frontierele ţării noastre sunt impenetrabile datorită Aparatului Mogoşoaia, de care, citez, nici pasărea cerului nu poate trece. Ofiţerul nu s-a lăsat înduplecat de insistenţele noastre sincere de a ne da amănunte despre minunatul aparat. Ne-a somat doar să avem răbdare până când îl vom vedea cu ochii noştri pe frontieră, unde urma să ajungem peste câteva luni. Personal l-am crezut pe ofiţer fără rezerve. În lunile care au urmat mi-am pus toată nădejdea în Aparatul Mogoşoaia. Progresele mele la pregătirea de luptă şi politică fiind, simţeam eu, mult sub standardul impus de ameninţarea hâdă a tunului cu laser, mă consolam cu gândul că şi dacă rămân soldat prost, Aparatul Mogoşoaia mă va proteja. Când în sfârşit am fost detaşat pe frontieră, m-am considerat norocos că aveam să-l văd cu ochii mei. Am cerut voie să văd Aparatul Mogoşoaia pe loc, dar mi s-a spus – de astă dată cu o invocaţie la adresa matricei genetice – să am răbdare până când voi fi trimis (invocaţia s-a repetat) în patrulă împreună cu un veteran al frontierei. Ziua cea mare a sosit, şi în cinstea întâlnirii cu Aparatul Mogoşoaia mi-am făcut bocancii mai ceva ca pentru o plecare-n permisie. Am ajuns pe frontiera propriu-zisă… Şenalul navigabil al Prutului se gudura prietenos la picioarele noastre. Ramul unduia şi el a prietenie. Pe partea rusească, pardon, sovietică, o mândreţe de gard electrificat de peste doi metri se-ntindea cât vedeai cu ochii. Aici semnele de prietenie cam încetau. Şi Aparatul Mogoşoaia?, am întrebat simţind un fior de panică alarmant. Acolo-n… (aluzie la matricea genetică), mi-a răspuns versatul meu însoţitor, indicându-mi în scârbă nişte bălării. Aha, tot noi mai deştepţi ca ruşii – am şi camuflat arma secretă, mi-am zis cu mândrie, apropiindu-mă reverenţios de camuflaj. În dosul bălăriilor însă - nimic care să aducă a tun cu laser, sau măcar a gard electrificat. Camuflajul era aşadar perfect. L-am rugat pe însoţitorul meu să mă dumirească. Deja iritat de ceea ce lui i se părea un interes bolnăvicios pentru Aparatul Mogoşoaia, şi-a orientat a lehamite vârful bocancului (nelustruit!) spre ceea ce eu luasem drept un al doilea camuflaj – o sârmă ruginită întinsă alene din ţăruş în ţăruş, cu unele secţiuni lipsă, care străpungea capacul semideschis al unor cutii de conserve ruginite umplute cu pietriş şi înşirate din loc în loc. Când am întrebat cum funcţionează, mi s-a explicat cu blândeţea rezervată pentru cei săraci cu duhul, că inamicul are obligaţia de a se poticni viguros de sârmă pentru a declanşa talăngile improvizate agăţate de ea. Iar la auzul semnalului intervenim noi şi tăbărâm pe inamic (bine-nţeles cu referiri copioase la matricea lui genetică astăzi şi mâine). Mi-am amintit atunci de pasărea cerului şi m-am gândit că bine instruită trebuie să mai fie pasărea inamică, pentru ca să se dea huţa pe Aparatul Mogoşoaia până-l alertează pe răcanul Bican ca să-i dea comanda Huşi! (în matricea ei genetică, desigur).

Florin Bican (născut la Bucureşti, în 1956) este scriitor, traducător și publicist; asistent la Universitatea Bucureşti. În Germania, a predat româna şi engleza la Augsburg şi München. A publicat volumul Cântice mârlănești (Humanitas, 2007).

Pēteris Cedriņš - Letonia

(fragmente)

întorcându-mă în această
ţară despre care nu ştiu mai nimic
şi sătul de-a tot fi străin
peste tot, grav într-un fel în care şi ea e
gravidă într-un fel - ajungem după un scurt ocol prin Bielorusia –
grănicerii nu ne cer paşapoartele, ne întreabă doar dacă le avem
- va fi graniţă din noiembrie -
…
îmi amintesc de Irby, sunt cetăţean în acel stat care-i o ceaţă plutitoare
şi tânjesc spre acea culoare care e ochiul iubirii aşa cum un corp tânjeşte pentru norii săi
printre maşini, la o ţigară, un bărbat gesticulează spre câmpul îngheţat şi spune vot*
America voastră, Preria, Marile Câmpii -
…
în zori dreapta lege făcută de ţigani
le interzice semănatul,
îi ţine în mişcare

să-ntinerească această Europă încetinită

la tulpina căreia am venit şi eu să stau
acolo unde ea, încă palidă, abia iese din pământ însângerat
…

*iată, uite (lb. rusă)

(traducere Sergiu Vasilov) 

Pēteris Cedriņš (născut la Chicago, SUA, în 1964) este scriitor, editor și traducător. S-a repatriat în Letonia în 1991. A fost co-autor la "Istoriei Letoniei", lucrare realizată pentru Institutul Leton. Publică în reviste precum Sulfur, Open Space, Hodos și Notus, în Statele Unite, Shearsman în Anglia, Rīgas Laiks, Diena, Literatūra, Māksla, Mēs și Karogs în Letonia sau Jaunā Gaita în Canada.

Peteris' blog: Marginalia

Ruxandra Cesereanu - zidul

o femeie stă la zid
(chiar dacă nu-i zidul de execuţie)
nu are părul vâlvoi
doar stă cu dinţii încleştaţi
tremură
o femeie stă la zid
nu vorbeşte
nu simte nimic
o femeie stă la zid fără unghii lăcuite
ea ştie că-i singură
ea ştie că toţi sunt singuri
nu vrea să-şi pună ochelari de soare
ori cască de protecţie
ea are corpul gol părul tăiat
şi se loveşte încet de zid
lungindu-şi gâtul ca o pasăre flamingo.

Ruxandra Cesereanu (născută la Cluj, în 1963) este poetă, prozatoare, eseistă; conferenţiar la Facultatea de Litere din Cluj și redactor-șef adjunct la revista Steaua. A debutat în 1989 cu volumul de proză Călătorie prin oglinzi, urmat de alte numeroase volume de versuri și proză printre care Cădere deasupra oraşului (1994), Oceanul Schizoidian (1998, 2006) , Kore-Persefona (2004), Nebulon (2005), Coma (2008), Angelus (2010). În 2007 a publicat, în colaborare cu Andrei Codrescu, Submarinul iertat.

Mircea Dinescu - Copil de zid

(lui Andrei Plesu)

Să nu-ţi închipui Doamne că de mâine
sufletul meu înalbăstrit de rele
l-or trece îngeri-lipoveni prin pâine.
Suntem doar două lacrimi paralele.
Ne-om întâlni în infinit probabil,
când trupul meu va fi demult arabil,
dar pân-atunci scuteşte-mă de dijmă,
de spaima de-a fi viu, de cifra şapte,
îngăduie-mă ca noroi pe cizmă
căci, ori de câte ori te simt pe-aici, mă
frec de zid şi zidul îmi dă lapte.
(1989)

Mircea Dinescu (născut în 1950, la Slobozia) este poet, publicist, editor, realizator de televiziune. A debutat în 1971, cu volumul Invocație nimănui (Cartea Românească), urmat de Elegii de când eram mai tânăr (Cartea Românească, 1973), Proprietarul de poduri (Cartea Românească, 1976, 1979), La dispoziția dumneavoastră (Cartea Românească, 1979), Democrația naturiiExil pe o boabă de piper (Cartea Românească, 1983), Rimbaud negustorul (Cartea Românească, 1985), Moartea citește ziarul (Editions Rodopi, Amsterdam, 1989), O beție cu Marx (Seara, 1996), Fluierături în biserică (Seara, 1998), Opera poetică (Cartier, 2005), Cele mai frumoase 101 poezii (Humanitas, 2006), Femeile din secolul trecut (Fundația pentru poezie Mircea Dinescu, 2010). A publicat trei culegeri de pamflete politice - Pamflete vesele și triste (Seara, 1996), Nelu Santinelu (Seara, 1998), Corijent la cele sfinte (Fundația pentru poezie Mircea Dinescu, 2004). Este fondatorul Fundației pentru Poezie ”Mircea Dinescu” și al Portului Cultural Cetate. A înființat publicațiile Academia Cațavencu, Plai cu Boi, Aspirina săracului și Satiricon, precum și emisiunea Tv Vorba lu’ Dinescu. Este membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Laureat al mai multor premii și distincții, printre care Premiul Internațional de Poezie, Rotterdam (1989), Premiul Internațional CET (Central European Time, Budapesta, 1998) și Premiul Herder pentru literatură (1999)

Maria Dinulescu - Zidurile vorbirii din mine

Ador sunetele. Mă fascinează și mă surprind mai dureros ca oricând. A murit tata și posibila lui apariție mi-a inventat această sensibilitate față de sunetele din casă, de pe culoarul blocului, din mișcarea liftului, până și a umbrelor pe care le pot descoperi în jurul meu. Totul mă sperie. Mă speria. Acum sunt doar mai anesteziata de această continuă trăire și cred că știu ce se poate întâmpla sau cât de mult mă pot înfricoșa.
Au trecut opt ani și astăzi am învățat să stau ore în șir fără un sunet nenatural provocat în casă, să conduc ascultând vântul din geamul întredeschis, care mai lasa și motorul mașinii să intre. Am învățat să imaginez din orice zgomot un dans, o poveste, o mișcare a corpului, un ritm al vieții mele.
Vorbesc mult și mă simt creativă făcând-o. Îmi vin idei și descopăr noi posibilități când comunic cu oamenii. Sunt mai vie ca oricând. Deci vorbesc mult și mă precipit. Unii mă ceartă, dar ei nu știu de fapt că eu fac acest lucru pentru că nu spun totul din mine. Am o voce senzuala și o minte diabolică. Nimic mai grav decât aceste două lucruri împreunate în cuvinte.
Evit. Evit să mă citesc, să ascult ce am scris sau spus cu putin timp în urmă pentru ca știu că am greșit. Nu am gândit. Doar m-am lăsat sa fiu. Mă minunează să aud aduceri aminte despre lucruri pe care le-am trăit. Eu mereu uit, pentru că de opt ani am ales să nu mai iau nimic împreună cu mine.
Astăzi am 30 de ani și învăț să mă maturizez. Mă bucur de muzica naturii din mine și încerc să modific starea celor de lângă mine prin cât mai puține cuvinte.

Maria Dinulescu (născută în 1981, la Ploiești) a intrat in atentia publicului in anul 2003, cand "Traffic", unul dintre primele scurt metraje in care a jucat a castigat Palme D'Or la Cannes. Pelicula care a adus-o inapoi la Cannes a fost "California Dreamin' (endless)", cu care a castigat premiul Un Certain Regard in anul 2007. 
Cu rolul din filmul "Pescuit Sportiv" a castigat premiul pentru cea mai buna actrita la mai multe festivaluri internationale, ca BAFICI Argentina, sau Festivalul de Film de la Salonic, iar in Romania a fost aleasa cea mai buna actrita a anului intr-un film romanesc, in cadrul Best Film Fest. A lucrat cu regizori ca Radu Mihaileanu, Catalin Mitulescu si Cristian Nemescu, iar dintre partenerii ei de film se numara, printre altii, Rutger Hauer, Armand Assante si Anthony Delon.
Ultimul clip al formatiei "Depeche Mode" o are pe Maria Dinulescu ca personaj pricipal si in curand o sa poata fi urmarita alaturi de Marcel Iures in serialul "In Deriva" la HBO.
Maria Dinulescu on IMDb.com

Filip Florian - Zidit într-un geamantan

(fragment de roman)
Memoria mea rugineşte încet şi e bine. Încă e bine. Nu-mi pasă de amintirile altora, nu depind de ele, iar, la cîte doctorii înghit în fiecare zi, sînt scutit măcar de lecitină. De la ploaia rece, care nici nu stă, nici nu se înteţeşte, genunchii mă dor surd, parcă vor să-mi arate cum e soarta lucrurilor ruginite în întregime. Curios sau nu, mai degrabă nu, fagii desfrunziţi din faţa ferestrei par în înţelegere deplină cu genunchii mei. Sînt blegiţi şi uzi, nu foşnesc, i-a ajuns şi pe ei bătrîneţea. Noroc că soba e caldă, doar ţin în viaţă un foc ameţit, cu lemne verzi, ca pentru sfîrşitul lui noiembrie. Şi scriu, ce să fac, scriu, fără să mai folosesc alifia, fără să iau a patra pastilă şi fără să las baltă bombardamentul american. Mă gîndesc la prăpădul căzut peste Bucureşti, atît, mai ales că am ceaşca şi ibricul de ceai alături. Ceaiul meu preferat. De cimbrişor. Neîndulcit.
De atunci, cel mai clar ţin minte întunericul, unul palid şi prăfos, înmuiat de dîre de lumină, şase, cîte găuri de aerisire fuseseră date în capac. Stăteam chircit acolo, pe-o parte, după ce refuzasem să fiu aşezat pe spate, ca să nu semăn cu unchiul Paul, iarna, lungit în coşciug. Valiza tremura la fiecare bubuitură, părea un butoi dogit, rostogolit pe bolovani, iar eu vedeam cimitirul alb, groapa săpată ca la carte, maldărul de pămînt ridicat pe zăpadă, sutanele preoţilor şi hainele negre ale tuturor, florile şi sicriul lăcuit, ţurţurii agăţaţi de braţul unui înger bucălat, din piatră. Nu reuşeam să mă mişc şi, după un timp, m-am întrebat dacă mai respir. Cum nu-mi era clar dacă aerul intră sau nu în pieptul meu, am bănuit că moartea nu doare deloc şi vine aşa, ca o ceaţă pufoasă, în care te pierzi uşor. M-am ciupit de cot, tare, foarte tare, m-a usturat al naibii şi, tocmai cînd podeaua se zgîlţîia mai rău ca înainte, am fost sigur că trăiesc. Mama era lîngă mine, nu în geamantan, nici n-ar fi încăput înăuntru, se întinsese alături, sub pat, cu o plapumă răsucită în jurul ei. Dacă plapuma făcută sul aducea cu o clătită uriaşă şi verde, mama, la mijloc, trebuie să fi arătat ca o dulceaţă de gutui. Aş fi dat orice să scot o mînă şi s-o ciupesc şi pe ea, dar era imposibil, aşa că am început s-o strig din tot pieptul, pînă mi-am dat seama că nu mă aud nici pe mine. După cum strigam şi mă clătinam în valiza de lemn, zic şi eu, nu ştiu, e posibil să fi strigat şi să mă fi clătinat la fel în burta maică-mi, cu două luni înainte să mă nasc, la cutremurul din ‘40.

Filip Florian (născut în 1968 în București) este prozator și publicist. A debutat în 2005, publicând pe rând Degete mici (2005 și 2007), Băiuțeii (2006) și Zilele regelui (2008)

Sorin Gherguț - (No Man’s) Land Art

[fragment din (auto-moto-velo-sport-)turistice]
Călătoriile sînt, în general, de două feluri: în interiorul graniţelor şi în afara lor. Cineva poate, totuşi, dori să călătorească pe graniţe, de-a lungul lor. Dar pentru asta trebuie, în principiu, să porţi armă, o uniformă specială şi să te numeşti grănicer. Grănicerii circulă însă pe o singură graniţă – o singură secţiune, de regulă. Cu anumite aprobări, presupunem că ar fi posibil, dacă eşti de încredere, să parcurgi mai multe graniţe, la rînd. Dar nu sînt multe lucruri de văzut pe o graniţă. Sînt unele care prezintă, se spune, o importanţă strategică. Uneori poţi întîlni oameni cu o viaţă interesantă: contrabandişti, călăuze.
(din Orice)

Sorin Gherguţ (născut în 1973, la Bucureşti) este poet, traducător şi publicist. A publicat volumele Time Out (Timpul, Iași, 1998) si Orice(uverturi&reziduuri) (Pandora M, 2011) și a fost inclus în antologiile și volumele colective ich bin ein ander ist bang, poesie aus Rumanien (Edition die horen, Bremerhaven, 2000), Marfă (Salut, Bucureşti, 1996), Tablou de familie (Leka-Brancuş, Bucureşti, 1995). A publicat traduceri din William Burroughs, Paul Auster, Charles Bukowski și William Burroughs. Din 2005, conduce Serviciul de Presă al Institutului Cultural Român.

Adela Greceanu - ***

În literatură, poezia şi proza, discursul eseistic şi discursul dramatic se amestecă de cele mai multe ori. Cel puţin eu aşa cred. Aşa citesc. Aşa scriu. Am auzit o dată o poveste care dă seama foarte bine pentru acest amestec. Povestea o ştiu de la scriitorul şi traducătorul Florin Bican. Un soldat grănicer ieşise cu vaca la păscut. Şi vaca, tot păscînd, a trecut graniţa, a trecut dincolo. Mare dandana, mare tevatură! Motiv de conflict armat. S-a lăsat cu pedepse. Soldatul o fi păţit ce-o fi păţit, iar vaca a fost mutată disciplinar la altă unitate. Aşa aş vrea să se întîmple cu cărţile mele. Eu sînt doar grănicerul dar, spre deosebire de soldatul inocent din poveste, eu ştiu că vaca mea poate oricînd să treacă dincolo, de asta am şi dus-o pe graniţă. Graniţa, deşi un teritoriu al nimănui, e un teritoriu foarte generos. Am văzut cu ochii mei asta cînd am trecut prima oară frontiera cu trenul şi eu mă aşteptam ca „graniţa” să fie o dungă de vopsea albă între două lumi perfect despărţite astfel. Cînd colo, graniţa e un teritoriu unde se poate construi, unde se poate trăi, unde se amestecă „aici” cu „acolo”. Graniţa mea e între poezie şi proză, între a spune şi a nu spune, între un „aici” şi un „dincolo”… Aşa că cel mai plăcut îmi e să-mi duc vaca-literatură la păscut pe graniţă. Şi, dacă mă gîndesc mai bine, literatura însăşi este o graniţă. Între văzute şi nevăzute, între aici şi acolo, între posibil şi imposibil, e un loc de întîlnire cu ceilalţi, e o zonă miraculoasă, unde ţi se permite să participi la singurătatea altcuiva.

(foto Cato Lein)

Adela Greceanu este scriitoare şi ziaristă. A publicat volumele Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult… (Eminescu, 1997), Domnişoara Cvasi (Vinea, 2001), Înţelegerea drept în inimă (Paralela 45, 2004) şi Mireasa cu şosete roşii (Polirom, 2008). Realizează emisiunea 'Noua revistă vorbită', la Radio România Cultural.

Anne Köhler - Despre zbor şi fericire

(Tempelhofer Feld, Berlin)
Un copil stă în vârful colinei de la intrarea aerodromului. Îşi întinde braţele lateral, se balansează cu ochii întredeschişi pe rafalele de vânt legănându-se înainte şi înapoi, buzele încep să-i vibreze, se aude un zgomot de motor, copilul execută un triplu salt şi apoi încă unul şi deja decolează peste pajiştea de la poalele colinei, gata să păcălească gravitaţia. Trece în zbor pe deasupra primului copac, de acolo se înalţă peste un acoperiş şi, mai departe, peste întregul oraş. Turnul de televiziune, capătul lumii, lună însăşi – toate par a nu se mai deosebi prea mult între ele, iar a ajunge până la ele pare o joacă de copil. Flăcări de fericire joacă în contre-jour ca nişte aripi de argint sclipind în bătaia soarelui.
Poate că acesta a fost unul dintre cele mai plăcute sentimente cu care am plătit preţul maturităţii. Sentimentul că realitatea ne era complice, ajutându-ne să devenim uşori ca un fulg şi făcând posibil ceea ce ne doream de fiecare dată când vedeam cerul: să zburăm. De pe fostul aerodrom din Berlin nu mai decolează avioane. În schimb decolează tot felul de alte lucruri.
Aici cerul pare mai aproape decât în alte locuri – decât de pe cel mai înalt acoperiş din oraş. Chiar şi acum când cerul se întinde în toată densitatea lui cenuşie peste capetele noastre ca o spălăcită pătură cazonă, posibilităţile par nelimitate. Totul se află într-o stare de levitaţie. Nu se văd case, oprelişti – totul se estompează în spatele unei lumini incerte. Dincolo de ea începe spaţiul cosmic. Târâm în urma noastră o dâră de vapori condensaţi. Cerul e peste tot, zidurile au fost suspendate. În nici un alt loc din lume nu era o nevoie mai mare de un astfel de loc pentru a ne ajuta să realizăm că nu zidurile de piatră ci cele din capul nostru sunt cele mai masive.
Când stai pe aerodromul din Tempelhof, ai impresia că oraşul a căpătat o inimă nouă. O inimă mare, care stă larg deschisă. Mă întreb dacă locuitorii oraşului ar putea-o cuprinde, chiar şi aşezându-se toţi umăr la umăr în jurul ei. Acolo, unde domneşte liniştea, o poţi auzi cum bate, uşor de tot, sub asfaltul cald. Aici totul este posibil, iar acest copil care îşi desface larg braţele şi se învârte tot mai repede pe loc pare că e gata să se ridice din clipă-n clipă şi să-şi ia zborul.
(traducere Florin Bican)

Anne Köhler (născută în 1978) a devenit scriitoare studiind arhitectura, istoria artei și jurnalismul cultural și practicând profesii felurite, inclusiv cea de bucătar. Și-a adunat experiențele în volumul Nichts werden macht auch viel Arbeit (DuMont, 2010).

Liāna Langa - ***

pământurile netede sînt munţi întinşi pe jos
munţii sînt câmpuri ridicate în picioare

lumina iernii e albul ochiilor a 24 de ore, o noapte şi o zi
întunericul, pupila dilatată a unei păsări nocturne de pradă

inspir adânc
expir fiinţa mea întreagă

intru încet în măruntaiele fierbinţi ale muntelui

mă întind pe jos

pulsez

cu degete albastre îmi ating
celulele în expansiune

(traducere Sergiu Vasilov)

Liāna Langa (născută în 1960, la Riga) a studiat pictura și literatura la Universitatea de Stat din Letonia. A fost restaurator de artă în Crimeea și profesoară la Riga. A debutat în 1997 cu volumul Aici e cerul, aici e lumina lunii. A mai publicat Suflă-n trompetă, Scorpion! (2001), Dicționarul de antene (2006), Cei ce nu aparțin (2008).

Liana Langa page on literature.lv

Anamaria Marinca - ***

Când eram de vârsta concurenților voștri scriam PE ziduri. Acum mi-ar fi plăcut să scriu DESPRE.
Poate că m-aș fi oprit la Pyramus și Thisbe sau la The Great Wall Walk al Marinei Abramovic și al lui Ulay ori la mitul jerfei pentru creație; sau poate la ziduri dărâmate sau încă intacte între Berlinul de Vest și cel de Est, Palestina și Israel sau Mexic și Statele Unite.
Sau la Banksy.
Sau la faptul că tata îmi spunea în școala (de teatru) că, dacă nu depistez obstacole, să mi le creez...
Și așa mai departe.

foto: Raul Stef (mediafax)

Anamaria Marinca (născută la Iași, în 1978) este actriță. A debutat în serialul Sex Traffic (CBC/Channel 4, 2004), pentru care British Academy Television Awards i-a acordat premiul pentru cea mai bună actriță în anul 2005. A mai jucat în Hotel Babylon (2006), Tinerețe fără tinerețe (Francis Ford Coppola, 2007), The Last Enemy (2008), Boogie (2008), Sleep with me (2009), The Countess (2009), Five minutes of heaven (2009), Storm (2009), dar performanța care a consacrat-o a fost filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), care a obținut Palme d'Or, la Festivalul de la Cannes.
Anamaria on IMDb.com

Matei Martin - Poetic & politic

Dintre toate farsele pe care le-am văzut în ultima vreme, aceasta mi se pare, de departe, cea mai frumoasă. Nu am apucat să rîd – există şi farse serioase – dar m-a pus pe gînduri. Francis Alÿs este unul dintre cei mai în vogă artişti europeni (european e doar prin naştere, căci trăieşte la Mexico City). Lui îi datorăm una dintre cele mai frumoase reflecţii despre rostul artelor contemporane şi despre cum conciliezi poeticul cu politicul. „Sometimes doing something poetic can become political and sometimes doing something political can become poetic“ (Uneori, ceva poetic poate deveni politic, alteori ceva politic poate deveni poetic). Acesta e chiar titlul unuia dintre experimentele lui Alÿs de-acum şase ani. Timp de două zile, a străbătut oraşul Ierusalim de la sud la nord, urmînd frontiera dintre evrei şi arabi acceptată de comunitatea internaţională, dar nerecunoscută de Israel. Stabilită după Armistiţiul din 1948, „linia verde“ e astăzi o graniţă abolită prin colonizare, ştearsă de pe hărţile israeliene şi înlocuită cu garduri şi ziduri de separare. Alÿs a pornit deci de-a lungul acelei linii de 24 de kilometri purtînd după el o găleată (găurită) de vopsea; aşa, trecînd prin faţa soldaţilor înarmaţi, a oamenilor care-şi vedeau de ale lor, a copiilor care se zbenguiau nepăsători, a redesenat, la o scară de 1:1, linia de demarcaţie. Cum poate schimba acest gest ceva, orice, în inima acestui război? Poeticul s-a întîlnit (într-un tîrziu) şi cu politicul, pentru că artistul a prezentat imgini filmate cu „farsa“ sa unor intelectuali angajaţi şi unor politicieni implicaţi. Printre aceştia, jurnalistei Amira Hass şi activistului Michel Warschawski, cineastului Eyal Sivan, arhitectului Eyal Weizmann, deputatei Yael Dayan (fiica liderului politic şi militar Moshe Dayan, cel care, în 1948, a trasat „linia verde“). Declaraţiile lor au fost filmate şi inserate, printre secvenţe ale parcursului său solitar de-a lungul graniţei, într-un film documentar care a stîrnit numeroase polemici nu numai în Israel, ci şi în Occident. Odată cu harta pe care a desenat-o, odată cu frontiera trasată cu vopsea albă pe jos, a căzut o linie de demarcaţie pînă atunci impenetrabilă: cea dintre poetic şi politic.

Matei Martin (născut în 1978) este redactor la revistele Dilema veche şi Dilemateca. Colabrorează la revistele Esquire, Playboy, Regard, Lettre internationale. Realizează împreună cu Elena Vlădăreanu emisiunea Timpul prezent la Radio România Cultural.

'Timpul prezent' la Radio Cultural

Vlad Mixich - Copilăria sub dictatura lui NU

Pentru un copil, un balon poate deveni una dintre cele mai mirabile întâmplări ale zilei. Eu îmi aduc aminte de prima întâlnire cu o astfel de jucărie la fel de limpede ca de rochia înflorată a primei mele iubiri. Probabil că nu sunt singurul. Credeam şi eu, ca mulţi alţi copii, că adulţii cei mai fericiţi din lume sunt vânzătorul de îngheţată şi cel de baloane. Măsură adevărată a unei lumi care trăia o mirare mult mai fericită decât certitudinea din universul adulţilor.
Peste ani mulţi, când certitudinile luaseră locul mirărilor, hălăduiam printr-un oraş scandinav la ceas de seară. Magazinele toate îşi închiseseră uşile, chiar şi cofetarii plecaseră la plimbare. Unul singur continua să-şi servească clienţii. Pe firmă era scris: „ballong“. Aveam 23 de ani şi stăteam pentru prima dată în viaţă în faţa unei „balonerii“. Înăuntru, doi clienţi aflaţi la vârsta primelor descoperiri se distrau nebuneşte spărgând baloane roşii, verzi şi albastre. Şi ce mai hohote şi hlizeli, şi ce mai dinţi albi şi dinţi lipsă dezveleau zâmbetele lor. Părinţii îi priveau liniştiţi din acel prag al fericirii care despărţea nu doar strada de lăcaşul strâmt al „baloneriei“, ci şi maturitatea de copilărie. Spectacolul era minunat, dar, spre uimirea mea, se prelungea nestingherit. După ce copiii au obosit, părinţii au plătit cele câteva zeci de baloane sparte şi, îmbrăţişându-se fericiţi, au plecat mai departe. Nici o mustrare, nici un arătător ridicat ameninţător şi nici măcar o încruntare bună să mascheze iubirea de părinte.
E o observaţie simplă şi nicidecum originală că, în locurile de joacă ale copiilor români, răsună frecvent cuvintele părinteşti: „Nu, Dănuţ!“, „Nu pune mâna, Ioana!“, „Nu-i voie, Maria!“. Sau în tren, când copilul vecin de compartiment se urcă de-a buşilea pe tine, apare imediat scuza unui părinte jenat, iar apoi mustrarea: „Nu e frumos, Paul, domnul e ocupat“. Tot în România de astăzi, de baloane se ocupă firme specializate în „party management“, iar puştimea crede că omul cel mai fericit din lume e domnişoara care împarte baloane gratuite cu un M galben pe ele.
„Balonerii“ se găsesc însă în orice orăşel german sau scandinav mai răsărit. Pe acolo, copiii urlă nestingheriţi, merg în patru labe prin metrou, se caţără pe tejgheaua vânzătorilor şi, cu toate astea, nu se aude nici un „NU“ din gura părinţilor. O generaţie de părinţi care, spre deosebire de omologii lor estici, sunt copiii imberbilor revoluţionari ai anilor ’60. Acei revoluţionari vestici care ascultau muzică rock doar de dragul noutăţii şi făceau revoluţie doar de dragul revoluţiei, în timp ce în est revoluţia aducea tancuri, iar rock-ul, exmatriculări. Părinţii copiilor români de astăzi au crescut într-o eră a restricţiilor şi precauţiilor. Fanteziile celor din est erau drepturi în lumea tinerilor din vest, o lume care îşi afirma emanciparea prin adoptarea unui stil lejer, dezinhibat, de cele mai multe ori chiar libertin. Pentru cei formaţi într-un astfel de univers, interdicţia îşi are rostul doar în situaţii cu adevărat grave, iar năzbâtia la vârsta copilăriei nu e alarmantă. Pentru cei educaţi în estul pentru care gumele Turbo valorau cât o comoară, interdicţia vine din reflex, iar precauţia s-a supt la ţâţă odată cu laptele matern.
Există mai multe „balonerii“ în vestul european decât în est. Copilăria lor e mai copilăroasă decât a noastră. Asta nu înseamnă neapărat că e şi mai fericită. Dar poate că ea formează un viitor adult mai puţin cramponat în certitudini.

Vlad Mixich este medic și ziarist. Colaborator la Hotnews.ro și Deutsche Welle. A publicat în Esquire, Dilema, Adevărul literar.

MIXICH.RO

Donatas Petrosius - Cîinele fantomă; calea samuraiului

Primul meu cîine era brun și
sălbatic. Cînd am domesticit
forța gravitației, exersînd
primii mei pași, se străduia și el
să scape din lanț și să fugă.
Și odată nu s-a mai întors, numele lui era
Ursu.

Al doilea cîine al meu era negru, așa că
l-am numit Ursu. El era
prea firav a să scape din lanț.
Obișnuia să urle de fiecare dată cînd îl auzea pe vecin cîntînd
la vioară. Asta e pricina pentru care n-am învățat
nimic de la cîinele ăla. A murit lîngă cușca lui
pe 12 aprilie, de paștele
lui Gagarin și una din bunicile mele (care n-are, practic,
nici o legătură cu acest discurs)
mi-a explicat că sîntem într-un război al stelelor
și dacă americanii ar lăsa să cadă o stea
peste noi am îngheța cu toții. Eram așa de naiv încît am crezut-o.

Era cu neputință să nu vezi că
al treilea cîine al meu avea să devină o legendă, de aceea
l-am numit Ursu. Avea toate
calitățile unui perfect luptător și un singur
defect – era prea independent:
obișnuia să dispară, reapărînd numai cînd se făcea lumină.
Mă lăsa singur adesea,
expus îndărăt și doar pe jumătate în stare
de-a îndeplini acea secretă datorie – să mă apere de umbrele și
de înalt-crescutele buruieni, mînuind o țeavă neagră de plastic în loc de
cea mai tăioasă sabie.

Am întrebat cartea I Ching: voi ajunge vreodată
investit ca războinic? Cel mai favorabil răspuns (Nr. 5)
s-a rostogolit, dar nimic nu s-a schimbat.
Și abia după ce s-au scurs mulți ani am recunoscut
după acțiunile mele că tot ce știu în viață am învățat
de la cîinele meu -
cum să scap dintr-o zgardă, cum să duc la bun sfîrșit manevre de neimaginat,
cum să rămîn invizibil și de neînțeles.
(traducere Dinu Adam)

Donatas Petrošius s-a născut în 1978, într-un orășel din vestul Lithuaniei. Este poet, ziarist și eseist. A publicat volumele D of Doggedness (2004) și Aoristas (2009).

Dan Sociu - shanghai truelove ltd.

14:30 fetiţa mea doarme.
Fetiţele care i-au fabricat pijamalele
sforăie uşor
la celălalt capăt al lumii.

***

At 2:30 in the afternoon, my daughter’s asleep.
The little girls who made her pajamas
snore gently
on the other side of the world.

Dan Sociu (născut în 1978 la Botoșani) este poet, prozator și traducător. A publicat borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (Junimea, 2002), fratele păduche (Vinea, 2004), cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005), URBANCOLIA (Polirom, 2008), Nevoi speciale (Polirom, 2008). A tradus versuri din Charles Bukowski și Seamus Heaney.

Elena Vlădăreanu - ***

S.I. a rămas repetent când noi toţi treceam într-a douăşpea. „Are calculator şi e toată ziua pe jocuri”, spuneau băieţii. În vara lui ’99 nu mulţi din Medgidia se puteau lăuda cu un computer. Un singur coleg avea, încă din a IV-a, un 486. În schimb, cu toţii învăţam, de două ori pe săptămână, cum se deschide şi cum se închide un computer, la orele de informatică, strânşi câte patru pe lângă un calculator.
Mama avea o cu totul altă părere: „Ce să facă o femeie singură cu doi băieţi? Aşa se întâmplă întotdeauna într-o familie dezorganizată”. Familie dezorganizată înseamnă: părinţi despărţiţi, mamă rămasă cu doi copii, bani. „Vezi, nici banii ăştia prea mulţi nu-s buni”.
Profii aveau şi ei o părere: „Să vezi tu ce frumos o să fie la anul, când o să fii cel mai mare din clasă”. „Brânză bună în burduf de câine”. „Eşti băiat bun, dar leneş. Nu vrei deloc să munceşti. Uite, acum îţi dau, cu muuuultă indulgenţă, un cinci, că tot mi-ai spus două-trei vorbe, dar dacă data viitoare te mai prind nepregătit, îţi pun un trei şi te las pe vară”.
„Se droghează” au spus alţii, deşi în ’99 singurul drog puternic care se găsea în Medgidia era praful de ciment, prezent peste tot.
Fetele erau de părere că e drăguţ. Că se îmbracă frumos. Dar că e cam şleampăt. Mergea ciudat, pe vârfuri, ca şi cum ar fi avut un picior mai scurt.
Îşi tot trecea mâna pe faţă, părul îi intra în ochi.
Pe S.I. nimeni nu îl prea invita la petreceri, nici la majorate. Ne întrebam ce cadou am fi primit. Ce cadou poate să îţi facă un băiat cu bani. Cum ar fi să te cuplezi cu S.I.
Până să rămână el repetent, doar ţiganii şi ăia foarte săraci repetau clasa. Nu că era o regulă şi nici nu ţinea de câţi bani ai, dar întotdeauna ăia foarte săraci şi ţiganii învăţau şi cel mai prost. În vara următoare, toţi am fost prinşi cu BAC-ul, apoi cu admiterea. Eram super-stresaţi. Trebuia să demonstrăm. Să intrăm la facultăţi bune şi cu note mari, fusesem cea mai bună clasă de a douăşpea şi părinţii băgaseră o căruţă de bani în fundul nostru, pe meditaţii şi cărţi. Nici unul dintre noi nu s-a dus. Probabil fiecare şi-a imaginat în felul său cum s-a întâmplat. Ceva-alcool-poate+depresie+nici-o-miză-nici-un-scop-în-viaţă+o maşină.
Un zid.
Noapte.

Elena Vlădăreanu (născută în 1981 la Constanța) este poetă și ziaristă. A debutat în 2001, cu volumul 'din confesiunile distinsei doamne m.' (underground carmen, București, 2001). A mai publicat 'pagini' (Timpul, Iași, 2002), 'pagini' (ed. II, Vinea, București, 2003), 'fisuri' (Pontica, Constanța, 2003), 'europa. zece cântece funerare' (Cartea Românească, București, 2005), 'spațiu privat. a handbook' (Cartea Românească, București, 2009)

www.elenavladareanu.ro

conferinta de presa de lansare a proiectului 'meeting cultures between the lines'

Fundația pentru Poezie ‘Mircea Dinescu’ vă invită pe data de 22 martie 2011, orele 13:00, în ceainăria Verona a librăriei Cărturești, la o conferință de presă prilejuită de lansarea proiectului ‘Meeting Cultures Between the Lines’, realizat în colaborare cu Centrul Internațional al Scriitorilor și Traducătorilor din Rhodos (Grecia), Biblioteca Centrală Municipală din Sofia (Bulgaria), municipalitatea Akanthou (Cipru), Centrul Internațional de traduceri literare Novi Sad (Serbia) și Centrul Cultural Ogarit din Ramallah (Palestina).

Militând pentru interculturalitate ca punte peste granițele artificial construite din idei preconcepute, proiectul se adresează tinerilor între 13 și 17 ani din Grecia, Bulgaria, Palestina, Cipru, Serbia și România, pe care îi provoacă la un concurs de eseuri despre cum se ridică și se dărâmă bariere, ziduri și granițe între indivizi, populații și popoare.

Proiectul se va derula în perioada martie-noiembrie 2011 și este co-finanțat de DG Educație și Cultură, în contextul Programului Cultural European 2007-2013.

'Meeting Cultures Between the Lines' site oficial
Fundatia pentru Poezie 'Mircea Dinescu' blog